Fugind din ghearele unui război absurd, mame și copii din Ucraina au trecut granița în România și în 1 martie. Nu și mărțișorul. Cine mai avea vreme de el, când prima grijă era să-și pună copiii la adăpost? Nici noi, cei care îi întâmpinam, nu ne-am gândit la oferirea de mărțișoare, căci prima grijă era să asigurăm cele necesare refugiaților.
E explicabil la vreme de război inexplicabil; sau un război explicabil prin demența celui care vrea să fure o altă țară, fără a se gândi că fură și copilăria noilor ei generații. Căci copiii nu mai pot merge la grădiniță sau școală, nu mai pot să se joace cu prietenii, împrăștiați și ei prin țară străină, chiar dacă una prietenă. De 1 martie nu au putut dărui mărțișoare educatoarei sau învățătoarei. Nu au putut fiindcă au plecat în bejenie, în timp ce tatăl – complicele uzual pentru atențiile de 1 și 8 martie – nu mai e disponibil, fiind plecat și el, dar în direcție opusă: pe front.
De ce au optat mamele ucrainene să vină cu copiii în România? Pentru că ele au încredere în solidaritatea și solicitudinea românilor. Și pentru că instinctul le-a spus că așa își pot salva copii, că aici nu va fâlfâi aripa războiului, că doar e țara – cea mai la îndemână – care e în NATO și în UE. Și cred în protecția promisă de aceste umbrele mai tare decât, poate, credem noi. Aproape că suntem obligați să credem că aceste structuri nu vor ceda în fața demenței, șantajului și tupeului unui dictator ce se îndreaptă spre senilitate. Și că-l vor pune la punct în mod diplomatic.
Va veni 8 martie. Să nu uităm să dăm refugiatelor ucrainene câte o floare, cu speranța că vor apuca să le ia acasă, pentru a le pune în țeava armelor ce vor fi tăcut deja în țara lor.
Sau ca să fiu limpede: să fie deja pace. În Ucraina și în lume.
Foto: Alexandru Culac
